Noi le putem pe toate

Migrație

Nu am crezut că voi pleca vreodată din țară. Mai vorbeam despre o posibilă emigrare cu prietenii, însă nu mi-am imaginat că va veni acea zi și chiar mă voi urca într-un avion și voi ateriza într-o țară despre care nu prea știam mare lucru. Călătorisem anterior prin Europa de Vest, admiram mult această parte de lume, însă țara lui Shakespeare îmi era străină și îndepărtată la fel cum îmi este America sau Australia.

În avion am întâlnit-o pe Maria, o moldoveancă între două vârste, cu ochii mari, vioi și luminoși în care încăpea întreaga sărmana mea țară. Maria locuia de 5 ani la Londra împreună cu cei doi copii ai ei. Lucra ceva în domeniul ospitalității într-o companie din centrul capitalei și părea mulțumită de viața pe care o are. Sau cel puțin se descurca mult mai bine decât acasă, unde cu salariul ei de educatoare nu putea să-și întrețină și copiii, și mama bolnavă de cancer. Lucrase anterior vreo 3 ani în Italia ca badantă, timp în care șotul ei, care avea careva probleme cu actele dar și cu alcoolul, s-a dus pe un timp scurt să muncească la Moscova. Nu a rezistat despărțirii sărmanul om și s-a recăsătorit cu o rusoaică mărinimoasă de prin suburbia Moscovei, care i-a oferit un cămin bietului gastarbeiter. Maria nu a făcut tragedie din această situație delicată, și nici nu-i purta pică soțului ei pentru trădare, doar sunt atâtea familii destrămate în jur, nu sunt ei nici primii și nici ultimii. Bine că era fericit, copiilor le mai trimitea de sărbători ceva bani, de împărțit averi nu aveau mare lucru în afară de o casă la țară, pe care el a cedat-o copiilor. Iar mai presus de toate, blajina lui nevastă l-a convins să-i dea Mariei toate drepturile asupra copiilor ca să-i poată scoate din țară și să-i ducă oriunde o vrea ea în această lume, doar să fie departe, cât mai departe…

Iar despre dragoste… Ah dragostea. Vezi tu, cică au venit niște timpuri când toate aceste sentimente devin ridicole sau chiar penibile în fața sărăciei… M-am cutremurat. Cum adică? Să fie adevărat că atunci când te confrunți cu neajunsurile poți să calci cu atâta ușurință în picioare tot ce a semănat mai bun Dumnezeu în sufletul omului? Cum rămâne cu responsabilitatea, credința, respectul, mila, iertarea, sacrificiul la urma urmelor… Nu credeam că materialismul poate mutila valorile umane într-o epocă cu atâtea oportunități și posibilități. Doar au fost vremuri și mai grele, au fost războaie, foamete, deportări, însă în ciuda acestor urgii oamenii reușeau să rămână împreună, să-și consolideze puterile și să-și zidească casele. Ce fenomen ciudat s-a abătut asupra mult pătimitului nostru popor de s-a ales în loc de bunăstare, cu case pustiite și familii distruse, copii abandonați și suflete chinuite… Un gol imens lăsat iresponsabil de izbeliște, ce nu a fost umplut din ’90 încoace, ne-a aruncat într-un abis din care pare să nu mai existe cale de întoarcere… Iar Moldova, această țară minunată în care ar putea curge râuri de lapte și miere, a devenit un loc ostil din care toți mai mulți concetățeni aleg calea pribegiei spre o viață mai bună. Acum o fi ea mai bună sau nu, fiecare decide pentru sine, doar că oriunde în lumea asta pare a fi mai bine ca în Moldova, dovada e că cine pleacă, nu se mai întoarce…

Maria mi-a mai povestit cât de greu i-a fost prima perioadă sa se adapteze într-o țară ca Marea Britanie. A trebuit să muncească până la epuizare ca să dobândească ce are astăzi – un serviciu bun și o casă în care și-a putut aduce copiii. Și-a amintit cum o încolțea frica că nu va putea achita enorma chirie pentru casă, cât de greu i-a fost și îi este ca femeie singură să se descurce, să zboare cu o singură aripă prin atâtea responsabilități, cum e să umbli prin magazine după produse la reducere de parcă ai fi un animal de pradă într-o căutare continuă de hrană pentru pui, cum e să te îmbolnăvești și să te scoli dimineața cu febră, să-ți pui singură injecție și să mergi oricum la lucru, deoarece o zi de lucru înseamnă bani. Dar a trecut, s-a descurcat! Era atât de mândră de asta, iar eu o priveam ca pe o eroină. O femeie tipică tărișoarei noastre, o moldoveancă autentică care ar putea întoarce munții ca să-i facă șes, ar putea să se lupte cu o armată întreagă pentru copiii ei doar să le fie mai bine și să fie fericiți. Despre propria fericire nici nu se discută, ea există prin copii, prin sănătatea și succesele lor. Sărmanele femeile noastre… Își aștern sufletele sub pașii pruncilor lor, își leagă sub zece zăvoare propriile vise și doar speranța le mai ține în picioare în așteptarea unui miracol venit din neant când totul va fi altfel și ea va începe în sfârșit să trăiască. Drumul spre succes e pavat cu atâtea sacrificii, iar plata pentru victorie este uneori prea mare…

Însoțitoarea de bord anunța aterizarea avionului în scurt timp pe aeroportul Stansted. Un covor imens și pufos de nori se așternea sub noi de parcă într-adins ar fi acoperit orașul ca să-l țină în taină, sub șapte peceți ca nimeni să nu-i descopere misterul. – Nu te teme, mi-a zis Maria zâmbind larg și strângându-mi mâna. Anglia este o țară frumoasă, iar noi destul de puternice pentru a o cuceri. Neapărat vei învinge. Noi le putem pe toate, crede-mă.
Și eu am crezut-o…

Mulțumim Irina Ceban (Regizor) – Londra, Marea Britanie.