Emigrez a doua oară!

Am revenit acasă ca să fiu sclavul cuiva, începând cu serviciile publice plătite din banii noștri și terminând cu prestatorii de servicii care elementar își bat joc de noi.

Plec din Moldova
Plec din Moldova

⇒ Bineînțeles că banii de pe nuntă, urmează investiți în ceva.., în acea vară, nici nu am mers în luna de miere, am zis că vindem apartamentul cu o camera și ne luam unul mare, așa e doar la moldoveni: квартирэ ку 3 камере макар ын ораш. Din toată sărăcia am luat un apartament vai de capul lui, că mai bine îl ascultam pe Ioan Slavici care a spus corect odată: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci așa e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit. Așa a și fost, credit la bancă, dar apoi a venit și binecuvântata barză, bucurie, ce mai…, unde aveam bani, unde împrumutam duminici cum spunea marele Gheorghe Gheorghiu. Încă și azi îi simt mirosul de bebeluș și îl văd parcă neajutorat și micuț pe pătucul lui. Zilele tot treceau, parcă era bine, mergeam înainte, dar tot din urmă parcă ne ținea o piatră care nu ne permitea să mergem mai departe cât am fi vrut. Ba una ba alta se strica, ba frigiderul nu lucra, ba televizorul. Am tot visat noi frumos până am ajuns la un moment că mâine nu îi vom mai putea cumpăra copilului lapte (soția nu îl putea alăpta). Trist, rușinos, dar am mers cu împrumutatul. Am zis că se mai întâmplă, dar luna viitoare a fost la fel și următoarele 3 tot așa… La un moment dat îți dai seama că cel puțin ai o vâstă și ești în perioada când tu ar trebui să îi susții pe părinți dar nu ei să te susțină cu genți cu mâncare în fiecare săptămână. Nemaivorbind să îți suni prietenii să te împrumute cu bani. La un moment dat am zis gata plec… Ascult “Smoova – Rămas bun” și plec, doar așa e la noi… toți pleacă.

Era o ofertă în Anglia, agenție cu 500 €, loc de muncă, cazare. Pe atunci nu întelegeam ce înseamnă cazare și loc de muncă. Deci am hotărât să nu plătesc agenția, ci să merg la un oarecare prieten care a mers prin agenție…, da, da, ma ajutat acel care a plătit agenția. Am ajuns până la locul destinației, și surpriză, prietenul meu care era atât de bun în Moldova, nu mai era același. Era mereu obosit, nervos, ba chiar reproșa că nu ar fi trebuit să ajute pe cineva pentru că el a venit cu bani dar eu am venit la tot gata… Vai de capul la acel tot gata. Am împărțit camera cu cele mai josnice ființe (cred că ființe e complement în a le numi). De pașaport nu mă voi referi că îl aveam același, doar că eram foarte marginalizat. În fine, am început lucrul, am găsit și bani ca să mă mut cu niște băieți din Ardeal cumsecade. Dorul de casă nu mă lăsa… Primii pași ai micuțului meu, i-am văzut pe WhatsApp și când am revenit acasă și m-a întâlnit la ușă, am înțeles că nu am făcut eu banii ceia care să mă priveze de faptul să îmi țin copilașul de mână la primii pași… În fine, greu era, veneam, plecam, era greu fără ei, de fiecare dată tot mai greu. Am zis că așa nu se mai poate și am zis că ori vin ei la mine în UK, ori mă duc eu la ei acasă. Cum ei nu aveau acte, era clar – mă duc eu la ei.


Am strâns ceva bănuți, am zis că am experiența și școala vieții, mă angajez acasă. Mare mi-a fost mirarea și dezamăgirea acasă, când mi se propunea un salar cu responsabilitate și “gajare” de casă pentru un salar de nimic – practic cât câștigam în UK pe săptămână, acasă îi făceam într-o lună. Am zis că lasă, îs acasă, îs lângă ai mei, ne-om descurca. Poate cu întoarcearea mea și a altora ca mine, în Moldova va fi mai bine. Dar nu a fost să fie, am intrat în și mai mari probleme. Totul a început când micuțul nostru a răcit tare prima dată – chemări de salvare, medici, internări – fără rezultate. Mită la medici, degeaba, dacă nu a învățat la universitate, degeaba îi bagi în buzunar, oricum mai mult de atât nu poate.

Am trecut și peste asta. Slava Domnului, o perioadă parcă parcă bine, dar iar copilașul a început a tuși. Culmea e că pe unde numai nu am fost, de la privat (nu voi menționa cel mai fancy local de policlinică) și terminând cu medici experimentați. Răspuns simplu – nu știu. Fiecare medic a prescris rețete cu antibiotice, medici doar, nu..? Păi ce contează câte antibiotice îi administrăm, cartela pacientului se poartă ca o hârțoagă la noi – nu are valoare. Acolo doar nu scrie nimic? Disperare – cum să facem? La următoare recidivă de febră a venit o doamnă de la salvare și a recomandat ceva naturist, spunând – cu asta o să îi treacă. Mai mult, ne-a spus: voi șhi credeți că toți care poartă halat o umblat la lecții? Asta a pus capacul siguranței mele în sănătatea de-acasă. Am înțeles că degeaba plătesc din fiecare salariu polița de asigurare, când nu are nici o valoare și pot să pierd sănătatea copilului meu.. și chiar copilul… Trist, foarte trist. Ce am înțeles din experiența mea după ce m-am reîntors acasă? Că sistemul este în așa fel făcut încât oriunde nu te-ai duce, orice problemă ai avea, dacă se întâmplă ceva, legislația este în așa fel făcută ca toată responsabilitatea să cadă pe seama omului simplu, iar autoritățile să iasă basma curată. Iar acest cerc vicios poate continua până la infinit.

Vă întrebați ce fac azi? Soția și copilul au primit cetățenia, stăm cu bagajele la ușă, scriem anunțuri pe grupul MOLDOVENI ÎN UK, căutăm gazdă și ceva de muncă pentru mine ca să pot începe iar o viață mai bună departe de casă dar deja cu familia lângă mine. Ne este greu să plecăm din Moldova dar este de zece ori mai greu să rămânem.

moldoveni.co.uk

”Dacă cunoașteți povești de viață asemănătoare, scrieți-ne: support@moldoveni.co.uk”